Traian Brăileanu. Întruchipările raţiunii, o nouă carte semnată de Alexandru Ovidiu Vintilă

A apărut zilele acestea prima lucrare monografică din România despre filosoful şi sociologul bucovinean Traian Brăileanu, parte a unei teze de doctorat cu acelaşi subiect, în curs de finalizare. Lucrarea, care poartă titlul Traian Brăileanu. Întruchipările raţiunii. Fapte, idei, teritorii ale realităţii din interbelicul bucovinean, a văzut lumina tiparului la Editura Paideia din Bucureşti, în Colecţia Studii şi eseuri – antropologie.

înspre moarte fără un înţeles anume

era un timp când
înmormântările poeţilor
se ţineau lanţ

dumnezeu îi strângea la el
să-i odihnească

iarna trecută
a nins mult iar primăvara
a venit cu întârziere

mariana marin se grăbea
înspre moarte fără un înţeles anume
au urmat alţii şi alţii
în ziua în care au încetat
să mai spere


Pesemne
(o tăcere profundă)

avea un mod anume de a trăi:
ca un orb în faţa lui Dumnezeu
într-o toamnă pe când aşteptai
să cadă noaptea iubito în visele tale
pisicile îşi făceau de cap

chiar în agora din locul de unde platon
şi-a părăsit viaţa bătrânul acela cu
fizionomia sa cabalină puţin adus de spate
puţin mai înalt şi puţin vorbăreţ

în seara aceea
cu toţii, inşi fericiţi şi împăcaţi
cu gândul aşteptau

o tăcere profundă care să-i liniştească
pe toţi


Alexandru Ovidiu Vintilă


Imagine: Bernard Buffet, Kabuki, Ren Jishi, 1987

sandalele lui zarathustra



o masă tare de bronz este
patul metafizic despre care vorbea
dan laurenţiu într-un poem
asimţit ca acesta

căci sus
doar acolo se află
nordul nord

jos sunt
porumbeii albi cum zăpezile nesfârşite
apa morţilor munţii
umbra unor prundişuri şi morile de vânt
banalităţile de zi cu zi
credinţa în sângele poporului tău
atelierul mecanic în care s-a construit
decesul lui dumnezeu
singurătatea pe care
ţi-o dezvăluie propriul vis
vântul acesta consecvent
azurul de aproape cu ierburile sale

sandalele lui zarathustra
ale căror şireturi au fost înnodate
cum se cuvine de nietzsche

farsele şi tragediile
grădinile cu pelicani şi lei de aramă

bătrânul popor
gustând din toate paharele împărtăşaniei
şoarecii de culoarea ametistului
lungile nopţi de veghe

Cu-această hotărâre-n inimă, trecut-am strada. –
O, chipuri şi vedenii!

Păsările paradisului udate de ploaie
pereţii pe care se profilează contururile noastre
nopţile mirositoare acut a spaimă

toamnele şi iernile mâinile rupte
ale bătrânului pescar frigul ca o
pasăre prevestitoare umbra îngropată
la temelia casei atâtea berze
deasupra soarelui un alt soare
statui de gheaţă chipul mortului tânăr

aşadar o masă tare de bronz este
patul metafizic despre care vorbea
dan laurenţiu într-un poem
asimţit ca acesta

un gol amar asfinţitul
începe să se simtă culoarea nopţii
apa brăzdată de ape câmpul deschis
groapa aceasta-i patria mea
ca o regină printre lupi
meditând la delirul lucidităţii

căci sus
doar acolo se află
nordul nord

cai ghemuiţi în covorul de iarbă
marile lupte straşnica iubire şi nu
în cele din urmă visul din vis în care nu visam (1)

1. Vers aparţinând lui Gellu Naum


Poem de Alexandru-Ovidiu Vintilă

Simona-Grazia Dima – La ora fulgerului


Preocupată de rolul poeziei în procesul devenirii, Simona-Grazia Dima demonstrează în volumul La ora fulgerului (1) că versul poate fi ordonator, că animă, reconstruieşte lumea. Poeta este interesată de recuperarea purităţii pierdute a omului mutilat de realitatea devoratoare, de cotidian, de propriile neîmpliniri.
Volumul debutează cu un poem, Viziune în Cnossos. Spre sala reginei, în care poeta propune o veritabilă călătorie spre adâncuri unde întâlnirea cu focul este inevitabilă şi pare a-l pune pe cel care urmează a fi iniţiat într-o postură extrem de dificilă: „[...] Un cutremur blând, roşiatic, / zgâlţâie zidurile, dar crăpăturile-s inofensive, / prin ele flori curioase obraznice scot capul / (dar cum va fi când vei întâlni focul?)” (p. 5) La capătul drumului se află regina „în noian de valuri”, înconjurată de „câini de lavă”, călătorul fiind îndrumat să se lase purtat „spre spaţiul adânc al metamorfozei” şi astfel să se salveze.
Focul este în poemele Simonei-Grazia Dima un element care are funcţia de a mistui şi de a lumina în acelaşi timp, de a reactiva prin căldură unghiuri ale unei realităţi care trebuie recuperată. Imaginea fulgerului, care domină scrierile din acest volum, nu este altceva decât o manifestare extremă a acestui element primordial. Universul poeziei Simonei-Grazia Dima este asemenea celui despre care vorbeşte Diogenes Laertios, un univers limitat, unica lume pe care o cunoaştem născându-se din foc „şi iarăşi ia foc, aprinzându-se rând pe rând după anumite perioade determinate, în vecii vecilor” (2). În spirit heraclitian, poeta asociază logosul cu focul, prin intermediul acestui arhetip refăcându-se legăturile intime cu materia şi propunându-se un tip de iniţiere care presupune arderea, mistuirea. În jurul arhetipului focului se concentrează în acest volum alte subteme cum ar fi universul lucrurilor mici, insula şi mlaştinile, templul şi drumul, strada şi visul. Arderea este obsesivă. Ea coincide în unele cazuri cu pierderea neputinţei. Alteori este sinonimă cu pierderea inocenţei. Deşi este aproape de aflarea adevărului, omul se sfieşte să vorbească de teama mistuirii: „De foc ne temeam, în foc ne-am pierdut neputinţa. / Mereu atenţi – ne întrebam la ce flacără, / la nava incendiară (dar ne sfiam să spunem)”. (Armură de foc, p. 26) „Cavalerii invincibili”, fără armură, aşteaptă „arderea după ardere”, autentica iniţiere a fiinţei, „pârjolul vesel, arsura fericită hohotul flăcării”.
Focul purifică, rugul fiind în aceeaşi măsură şi „un însoţitor al evoluţiei”(3) . Iar devenirea nu este posibilă în poeziile Simonei-Grazia Dima decât în momentul în care fiinţa reuşeşte să învingă timpul, să se elibereze. Eliberarea sinelui se face tot în raport cu arderea, focul luând forma fulgerului. Roşul rugului se transformă în lumină albastră, rapidă, orbitoare. Albastrul este o reprezentare a experienţei interioare transferată asupra spaţiului urban, exterior. Oraşul îşi impune imaginea „de oţel şi sticlă” în lumina orbitoare a fulgerului, fiind în accepţiunea poetei un spaţiu în care se poate manifesta plenar, liberă de orice constrângeri. Deşi se află închisă într-o cameră, afară, sub lumina albastră a fulgerului, libertatea „arde”: „Într-o anticameră din clădirea de oţel / şi sticlă, n-aveam niciun atu, / decât pătratul capricios de lumină, / rătăcit pe oglinzi – apă şi foc, / apă şi foc, mereu neauzit limbaj / peste lucruri, dovezi ca florile: / să le culegi din câmp, / a doua zi să piară. / Încercam să-i opresc goana albăstrie / şi mă străfulgera – iute ridicam degetele, / libertatea ardea”. (Din nou, Pompeiul, p. 83)
Imaginea fulgerului este când interioară, când exterioară. În interiorul ochiului „frate” se conturează imaginea albastră a fulgerului dătător de viaţă, care naşte noi generaţii. El, cel interior, vede trecutul renăscând sub lumina orbitoare a fulgerului. Trecutul este simbolizat de imaginea casei dărâmate, a curţii interioare, a caisului de altădată. Fiinţa nu se poate recompune decât în spaţiul în care în trecut a cunoscut liniştea şi fericirea. Doar aici poate renaşte cu demnitate: „Cât de adânc ar putea ochiul să fie un frate? / Casa năruindu-se în tăcere, demn, / n-ar mai fi sigură. [...] / El ar fi-n stare să-i / renască zidurile, / curtea interioară, caisul. / Ar găsi firul de foc ascuns / din care i-a pornit gloria. Din el ar face o nouă / generaţie. Am fi noi înşine, aceeaşi, / fără teamă. Amurgul, zorii, / în fiinţa noastră, deschiderea / zilei prin noi. Onoare, iarăşi”. (Ochiul şi casa, p. 73)
Focul este, aşa cum susţin Gilbert Durand (4) şi Gaston Bachelard, un arhetip libidinal, la fel de violent ca arhetipul apei. „Focul sugerează dorinţa de schimbare, de bruscare a timpului, de aducere a vieţii la capătul său, la al său dincolo” (5) , iar apa este „un simbol natural pentru puritate; ea conţine sensuri precise unei psihologii prolixe a purificării” (6). Apa şi focului, elemente ale sexualităţii şi ale purificării în egală măsură, sunt exploatate şi de Simona-Grazia Dima. Pentru aceasta apa şi focul reprezintă un limbaj aparte, interior, fluid şi „neauzit”, adică intim. Apa reechilibrează fiinţa de foc, fiinţă care, la o a doua naştere, şi-ar dori să fie „om de apă”. Alături de vânătorul de păsări, orbul de sub pământ sau preoteasa, omul de apă este poate cea mai impresionantă „apariţie” din „mitologia” poemelor Simonei-Grazia Dima: „De-ar fi să mă mai nasc, / fă-mă un om de apă ori unul de metal, / iar nu de foc. De pământ? / Să ia sfârşit traseele de flăcări / ce mă spintecă, / aşa cum până-n vârf cărarea / taie un munte”. (Omul de apă, p. 19) Poeta caută şi în acest poem liniştea pierdută pe care o asociază cu pământul (7), componenta solidă a universului. Este evidentă semnificaţia maternă a acestui element primordial, piatra fiind cea mai dură formă a pământului-mamă, element al neclintirii, al durităţii, al rezistenţei în timp. De aceea poeta îşi doreşte transformarea în insulă, în stâncă scăldată în mare. „În locul meu / vă veţi izbi de o movilă de pietre” (Eu, p. 20), spune Simona-Grazia Dima în alt poem. Fiind însă conştientă de natura sa asemănătoare focului, ia în calcul şi transformarea în lavă, fluidizarea şi apropierea ca structură de elementul apă. Ştie că numai aşa ar putea deveni un om fluid, „un om de apă”, mai aproape de marile adevăruri ale lumii, de viaţă: „Să fiu o insulă în mijlocul mării, / eu, care m-am gândit mereu / la singurătatea stâncii scăldate de valuri / şi care am înţeles că piatra aceea singură / are mai mult curaj decât mine. / Dar, dacă trebuie / fă-mă această lavă / sau fumul din jurul ei, / poate-am să înţeleg mai bine viaţa”. (Ibidem)
Volumul La ora fulgerului spune povestea reîntregirii androginale. Două dintre poemele publicate în această carte sunt intitulate Eu şi Tu şi surprind poate cel mai bine concepţia poetei despre dragoste, o asimţire de „lucruri şi cuvinte” (Eu, p. 20), o „înghiţire” completă a suflului celuilalt, o transformare a eului care aduce cu sine asimilarea unei alte limbi, a unei alte religii, a unui alt ritm: „Mi-ai pătruns fiinţa atât de adânc / te simt ca pe-o sevă / urci şi cobori / te reverşi ori te strângi, / pretutindeni îţi aud / clocotul – încă tragic. [...] ţi-aud doar foşnetul de minotaur – / să te înghit să te încorporez: / voi vorbi pe limba ta, / mă voi ruga în ruga ta, / voi striga din trupul tău, / în numele tău / nepierzător / de mine însumi !” (Tu, p. 38)
Pentru Simona-Grazia Dima, iubirea este „ceea ce nu leagă”, „un rit de lumină”, centrul, „plămada înţelegerii”. Urmând cuvintele apostolului Pavel din epistola atât de cunoscută, poeta pune dragostea înaintea tuturor faptelor de glorie, considerând-o eliberatoare: „S-ar deprinde uşor într-un rit de lumină, / ar fi lăsat la vatră cu toată gloria strânsă – / nu i-ar fi scrisă nici o altă faptă. Descoperind-o, / ea nu-l va înrobi. Iubire e ceea ce nu leagă”. (Rit de lumină, p. 72)
Lumea urbană a Simonei-Grazia Dima se consumă în blocurile cu zeci de etaje unde viaţa omului modern se scurge rapid datorită activităţilor monotone şi compromisurilor. Ni se dezvăluie o societate sufocantă cu oameni care „se osteneau cu viaţa” şi „pupau mâini, să treacă examene”, în care „pruncii” trebuiau daţi „la ore de chitară sau de acordeon”, unde „casele trebuiau ridicate”. La fel ca poeţii suprarealişti a căror influenţă este evidentă, în unele dintre poemele acestui volum, Simona-Grazia Dima găseşte salvarea în iubire, somnul fiind mijlocul prin care se accesează o altă lume, diferită de cea cotidiană: „Tu erai forţa albă a aşteptării, conul de lumină / deschis. Dragostea se dezvăluia lent: această / cuprindere-n văz, transportul tuturor, pliaţi / în arca translucidă. Se foloseau de tine, liniştiţi, să-i treci. Un Charon al lumii acesteia”. (Dragostea se dezvăluia lent, p. 17)
Nu putem încheia demersul nostru critic fără a ne opri asupra unui poem narativ în care, sub masca doamnei Reis, descoperim o Simona-Grazia Dima în deplinătatea feminităţii şi frumuseţii ei, transformată profund în urma experienţelor tulburătoare ale iubirii şi morţii. Poemul este un manifest în care se transmite ideea că sunt inutile dezbaterile despre „diferenţa dintre fiinţe” sau despre „neasemănarea dintre bărbat şi femeie”. Femeia, spune Simona-Grazia Dima, poate fi o „bogăţie a locului”: „Pe străzile lui De Chirico / am trăit o frumoasă poveste / de dragoste: eram doamna Reis / şi, graţie iubirii, păream, în sfârşit, / misterioasă, lumea era mulţumită (ca şi de iubirea / mea pentru domnul Reis), ştiam să port pălării, / apoi să conduc munca pe plantaţii, / după ce am rămas văduvă, şi mai ales / să întruchipez, aievea, pe muţeşte, / visul lui Platon, Kant, Meister Eckart, / Rumi, Kabir, Shankara. Treceam / prin arşiţa oraşului, mă salutau toţi / cu pălăria până-n pământ, n-avea / nimeni habar de stigmatele mele”. (Doamna Reis, p. 9)
Aşadar, iubire, foc, libertate, iată cuvintele de ordine ale volumului La ora fulgerului, semnat de Simona-Grazia Dima, o poetă care de-a lungul timpului a demonstrat că poezia nu este doar literatură, ci şi un mijloc al iluminării, eliberării şi salvării.

1. Dima, Simona-Grazia, La ora fulgerului, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009
2. Laertios, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 287
3. Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Bucureşti, Editura Univers, 1989, p. 18
4. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Bucureşti, Editura Univers, 1977
5. Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Bucureşti, Editura Univers, 1995, pp. 43-44
6. Bachelard, Gaston, op. cit., p. 152
7. Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Editura Univers, 1999

Alexandru-Ovidiu Vintilă, premiat de editura pariziană Dagan



Editura Dagan din Paris a acordat luna trecută Premiul pentru poezie, artă şi interculturalitate, scriitorului sucevean Alexandru-Ovidiu Vintilă. Distincţia a fost acordată în cadrul lansării colecţiei ARC – Afrique – Roumanie – Carïbes care a avut loc la Paris, pe 4 octombrie 2011.
Cu această ocazie, a fost lansată antologia bilingvă româno-franceză de poezie contemporană Du Congo au Danube (De la Dunăre la Congo) a Marilenei Lică-Maşala (Paris, Dagan Editions – Collections ARC, 2011). Volumul, scos în condiţii grafice deosebite şi cu sprijinul revistei „Poezia” din Iaşi, este ilustrat de Rhode Makoumbou şi Diana Adriana şi cuprinde poemele a şase scriitori români (Marius Chelaru, Cassian Maria Spiridon, Gheorghe Neagu, Ştefania Oproescu, Nicolae Panaite şi Alexandru-Ovidiu Vintilă). Antologia cuprinde şi secvenţe din lirica minorităţilor etnice din România şi Franţa (Güner Akmolla, Boris Mehr, Fatma Sadîc şi Luli), dar şi poeme semnate de scriitori congolezi (Jean-Blaise Bilombo Samba, Huppert, Alima Madima, Philippe Makita, Rémy Mongo-Etsion, Christian Sédar Ndinga, Bertin Ndzangué, Marie-Léontine Tsibinda, Léopold Congo-Mbemba şi Gabriel Okoundji).
Ceea ce îi uneşte pe poeţii din această antologie poate fi asociat, aşa cum preciza scriitorul Marius Chelaru în prefaţa sa, cu „imaginea unui cristal cu mai multe faţete. Dragostea de locurile natale, pentru unii, sfâşierea pe care numai depărtarea de un loc, de un om, de un timp, o poate aduce, şi, peste toate acestea, căutarea frumosului din afară, din lume, înlăuntrul lor”.
Asistăm în această carte la un dialog al dragostei şi al libertăţii între Europa şi Africa, redându-se în acest mod „întregul sens al universalităţii poeziei” (Dieudonné Gnammankou). „Această carte, alcătuită mai curând după chemarea inimii, face şi ea, în felul ei o călăuzire a sufletului prin vers a două lumi ce s-ar putea apropia şi prin poezie”, mai scrie Marius Chelaru. Antologia bilingvă reuşeşte, aşadar, prin creaţiile poeţilor menţionaţi să apropie două spaţii culturale, aparent foarte diferite, şi să demonstreze că poezia poate reorganiza în mod cu totul surprinzător lumea. Şi asta pentru că versul este ziditor atât pe meleagurile româneşti, cât şi în Congo.

Gellu Dorian şi Isabel Vintilă (Putna, Congresul Naţional de Poezie, 2011)

Liviu Ioan Stoiciu şi Alexandru Ovidiu Vintilă la Putna (Congresul Naţional de Poezie 2011)